Citisem zilele trecute un articol destre “PROBLEMA” copiilor de 1-2 ani care vor doar la mama. Poate o sa fie voci care nu sunt de acord cu mine, dar eu nu inteleg unde e PROBLEMA! Dar mai ales m-au revoltat tehnicile de dresaj gen “nu lua niciodata copilul in brate cand plange”, “nu-i spune niciodata ca mama te iubeste cel mai mult”, “lasa-l cat mai des cu straini” etc. Ce e anormal in faptul ca un bebelus vrea la mama si plange cand e lasat cu altcineva? Ma mir ca tot mai des dau de articole in care orice etapa mai dificila in dezvoltare sau puseurile de crestere sunt prezentate drept probleme, iar remediile acestora sunt indepartarea copilului de mama inca din primele zile de viata, lucru cu care nu sunt deloc de acord. Mi-e frica sa nu dau intr-o zi de vreun articol cu titlul “copilul tau vrea piept? cum rezolvi aceasta problema?”.
Azi toate mamele au “probleme”: ba ca un bebe de 2 luni “e alintat” si adoarme doar in brate, ba ca altul la 7 luni nu se joaca singur si ii solicita atentia, ba ca la 10 luni ii e frica sa fie lasat singur in camera si “arata mofturi” etc, etc. Fetelor, copiii nu se nasc teroristi si manipulatori, iar in cateva luni nu poti sa-i rasfeti nici cu toata dragostea din lume! astea sunt doar necesitatile lor elementare de bebelusi, iar cu timpul (zile, saptamani sau luni) ii poti crea obiceiuri potrivite ritmului tau. Desigur ca si eu m-am plans si o sa ma mai pang inca cu siguranta de nopti nedormite, dureri de spate, oboseala si lipsa de timp liber… Dar pentru mama, copilul e o sarcina pe viata – nu vesnica problema.
Sa revenim la tema despartirii: cam pe la 10-11 luni, cand plecam, Crina incepea sa planga de mama focului indiferent cu cine o lasam. Ma cauta prin casa si ma urmarea oriunde. Era destul de greu si stresant. Atunci am inceput sa citesc tot felul de articole si cautam sfaturi, ca sa descopar ca am facut aproape totul asa cum scrie acolo: noi suntem 7 oameni in casa, Crina a dormit in patucul ei aproape mereu, primele luni am iesit destul de des (cu si fara ea), deci nu era un copil speriat, neobisnuit cu lumea si nici obisnuit 24/24 cu mine. Noi traiam de fapt “frica despartirii de mama”. Acesta este un sindrom la copiii mici care deja constientizeaza ca mama pleaca, dar inca nu inteleg ca ea o sa se intoarca si nici nu percep distantele sau timpul, de aceea chiar si cand iesi dupa usa camerei, lui ii pare ca gata, ai disparut pentru totdeauna! si degeaba ii zici “mama vine repede, mama vine peste 10 min, mama nu pleca departe” el tot nu o sa inteleaga, pentru ca nu stie ce e aia “repede sau aproape”. Acestea merg poate cu copiii deja mai maricei.
Nu sunt eu vreun guru in psihologie infantila si nici o mama cu multa experienta, dar indraznesc sa recomand celor ce au bebelusi care trec prin asa etapa sa-i antreneze prin joc, nu prin “las’ sa planga un pic ca o sa se deprinda”:
- Incercati sa va jucati de-a “ascunselea”. in acest mod copilul o sa invete ca desi nu va vede- sunteti aproape si o sa apareti oricand.
- ascundeti (de fata cu el) o jucarie sub cuvertura si intrebati-l unde e, apoi descoperiti-o! o sa vedeti cat de mult se va mira ca era chiar sub manuta lui.
- Incercati sa-i repetati cat mai des cuvitul “repede” si de fiecare data inainte sa iesiti putin din camera ii spuneti “mama vine repede”.
- Lasati-l sa faca singur cat mai multe lucruri, astfel nu o sa va simta lipsa atunci cand se joaca.
Nu e deloc de neglijat caracterul copilului. Mama mea spune ca noi nu am fost deloc mamosi si nu ne-am tinut de fusta ei, desi ea statea cu noi 24/24, ne-a alaptat mult si dormeam toti intr-o camera. Am prietene care prima jumatate de an au stat doar cu bebe in doi (in strainatate), iar cand s-au intors in tara copiii lor mergeau la oricine in brate, zambeau oricui si nici nu se uitau la mama. Si altele care au inceput lucrul de foarte timpuriu, dar copiii tot plang dupa ele. Sunt copii care se linistesc intr-un minut dupa ce ai inchis usa, dar sunt altii care plang ore in sir de disperare.
Si sa nu uitam de bagajul genetic. Sa ne uitam putin la noi, parintii, ca ce iese din pisica – soareci prinde, nu? 🙂 Eu nu sunt foarte sociabila si nu imi place sa petrec mult timp cu oameni straini. Chiar si la o nunta unde cunosc aproape toata lumea tot prefer sa stau cu cei mai apropiati, deci de ce ma mir atunci cand copilul meu nu vrea in brate la o matusa pe care a vazut-o de 2 ori in viata?
In concluzie as putea sa afirm ca “Frica despartirii de mama” nu este consecinta alaptatului natural sau artificial, a cosleepingului sau lipsei lui, a prezentei mamei 24/24 sau altele. E o etapa naturala in dezvoltarea multor bebelusi, care trece cu putin ajutor si multa rabdare. Sunt sigura ca in astfel de momente instinctul fiecarei mame este sa-si ia puiul in brate si sa-i sopteasca “mama e aici, mama nu te lasa”, dar din cauza dezinformarii si a societatii mereu critice (“aaa… se tine numai dupa tine? l-ai rasfatat!”, “nu alaptezi? esti o mama rea!”, “vrea in brate? nu o sa fie niciodata independent!”, “ai iesit la lucru deja? copilul nu o sa te iubeasca!”) mamele au tendinta sa-si reprime instinctele, sa urmeze sabloane eronate si sa-si faca probleme. Faptul ca il tii departe de tine inca de la nastere nu o sa te scuteasca de dragostea si nevoia lui de TINE.
Faceti-le regim, rutine de somn, impuneti limite si reguli, dar nu va fie frica sa ii tineti in brate, sa-i pupati mult si sa le spuneti ca ii iubiti ca sa nu-i alintati. Afectiunea nu are nicio legatura cu educatia ce ar trebui sa o primeasca si independenta ulterioara.